vorba dulce mult aduce

In ceste vremuri tulburi cand rautatea a ajuns fara de margini, cu greu mai intalnesti oameni cu suflet bun, din a caror expresie a fetii sa radieze lumina, caldura, sinceritate, mila, compasiune fata de semenii lor.

Zilele acestea , din intamplare am vazut pe un perete al unui cabinet medical, la sectiunea articole(stupoare , stiu) urmatorul text, o scrisoare adresata de renumitul scriitor roman Alexandru Vlahuta, fiicei sale Mimilica:

"Să trăieşti Mimilică dragă, şi să fii bună - să fii bună pentru ca să poţi fi fericită.
Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că, mai întâi, cei răi nu pot fi iubiţi şi-al doilea...al doilea...de! norocul şi celelalte "pere mălăieţe" care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări asupra cărora n-ai nicio stăpânire şi nicio putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea este o operă de fiecare clipă - când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie s-o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi... Atâţi câţi merită...
A, dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără de măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi daca ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură.
Se ştie că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora. Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce să vrei. Şi văd c-ai început să ştii asta.
Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat!
Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşteptăciunea te îndeamnă să strigi: "Uitaţi-vă la mine!" Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: Să nu faci nici o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire deplină, ca o conştiinţă curată.
Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi."

Mi s-a parut si sper ca si voua , ca putem gasi in el nenumarate indemnuri la pace, bunatate, iubire, compasiune, semsibilitate, respect, demnitate, cu alte cuvinte, niste virtuti de mult uitate, parca in niste timpuri ancestrale, niste timpuri mirifice, parca de basm.

Departarea de Dumnezeu, si incetosarea prezentei harice a lui Hristos inauntrul fiintei noastre a dus la pierderea acestor virtuti atat de marete si de benefice noua si celor din jurul nostru. Prin aceste virtuti marete se poate mantui sufletul nostru cazut in atatea pacate, dintre care multe strigatoare la cer.

despre astrologie si horoscop

Gresita este tendinta multora de a primii textele asa-ziselor horoscoape zilnice , pe care este cu neputinta a nu le auzi in decursul unei zile. Fie daca ascultam un post de radio sau de televiziune (renumita Nati Sandu), ne confruntam cu aceleeasi preziceri pe care unii mai slabi de caracter le primesc ca atare. Primirea acestor inselatorii sunt contrare iubirii lui Dumnezeu, nadejdii pe care trebuie sa o avem in pronia, adica purtarea de grija a lui Dumnezeu fata de noi, caci a zis Mantuitorul nostru Iisus Hristos "Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?"(Matei VI,26), deci cine cauta sa afle cele viitoare nu isi pune nadejdea in Dumnezeu si in purtarea Sa de grija fata de noi. Fiecare individ trebuie sa isi urmeze scopul pentru care a fost creat si anume preamarirea lui Dumnezeu si mantuirea sufletului sau, avand ca ajutor harul lui Dumnezeu pe care l-a primit prin Taina Sfantului Botez, spre savarsirea faptelor celor bune pe calea credintei, cele trei conditii necesrae mantuirii obiective: har , credinta si fapte bune, harul il primim in dar de la Dumnezeu, iar noi trebuie sa conlucram cu harul spre savarsirea faptelor bune urmand calea credintei.

Astrologia are avantajul de a oferi nişte răspunsuri neaşteptat de precise în legătură cu personalitatea indivizilor umani. De aici se trage concluzia grăbită că, dacă are dreptate în unele aspecte (de pildă, atunci când unele predicţii sau constatări ale horoscoapelor sunt confirmate), are dreptate în toate privinţele.

Astrologia are dreptate atunci când afirmă că există o legătură între oameni şi cosmos; se înşeală însă atunci când explică această legătură prin influenţa cosmosului asupra omului. Deşi pare o afirmaţie rezonabilă, aceasta e contrazisă de adevărul care, în nebunia proprie adevărurilor în general, susţine că lucrurile stau de fapt invers: naşterea fiecărui om are efecte cosmice, iar destinul omului este cel care antrenează mişcarea astrelor. Altfel, astrologia ar trebui să explice de ce influenţa planetelor se exercită doar asupra omului şi nu şi asupra cimpanzeilor, găinilor, şoarecilor şi muştelor care apar pe lume o dată cu omul respectiv.

În afară de asta, astrologia explică comportamentul şi destinul omului ignorând influenţa vizibilă a celorlalţi oameni din jur, ceea ce înseamnă că solidaritatea cosmică este mai puternică decât cea umană, lucru tot atât de greu de crezut pe cât de înţeles. Aparent raţională, astrologia contrazice de fapt experienţa curentă în ce priveşte posibilitatea oamenilor de a se schimba, iar ca religie este auto-contradictorie, căci anulează speranţele cele mai adânci ale omului; dar, chiar prin aceasta, astrologia reprezintă o mărturie a faptului că până şi scepticii simt nevoia de a crede.

Într-adevăr, obiecţia cea mai importantă care se poate aduce astrologiei este că, întrucât nu deţine răspunsurile fundamentale, se sustrage acestor întrebări. Căci astrologia îmi spune despre mine ceea ce, în mare parte, ştiu deja: că sunt introvertit sau extravertit, că am o puternică înclinaţie spre bani, putere sau poezie, că sunt predispus la un anumit set de boli (în realitate, sunt vulnerabil la toate bolile), şi că, mai devreme sau mai târziu, voi muri. Dar nu-mi spune de ce m-am născut, de ce trebuie să mor şi nici dacă viaţa are vreun rost. Astrologia este un sistem explicativ ştiinţifico-religios destul de precar şi destul de mititel prin miza şi consecinţele pe care le implică; prin urmare, el este pe măsura oamenilor mititei şi cuminţi care, neputând să creadă că ar fi posibil să existe un Dumnezeu căruia să îi pese de ei, se simt măguliţi la gândul că destinul le este marcat de nişte bolovani care se tot învârtesc prin spaţiul cosmic.

În fapt, creştinismul admite, împreună cu astrologia şi cu toate sistemele panteiste, că omul este solidar cu cosmosul. Dar ceea ce-l distinge, în afară de lucrul esenţial de a deţine răspunsul la singurele întrebări care merită să fie puse, apare în convingerea sa că dependenţele şi predispoziţiile omului nu sunt definitive şi nici deciziile sale proaste irevocabile. Contrar astrologiei, creştinismul îndrăzneşte să susţină că destinul cosmosului este cel care depinde de destinul omului, ceea ce înseamnă că destinul omului se raportează la ceva care este deopotrivă dincolo de sine şi dincolo de acest cosmos. Creştinismul afirmă că, într-un univers însemnat de iubire, valorile ultime sunt mila şi iertarea. Creştinii au deci convingerea că trăiesc într-o lume în care, întrucât există libertate, minunea este posibilă; ca atare, nimic nu mai poate fi irevocabil, nici măcar moartea.

Despre sinucidere

Deoarece a fost foarte mult mediatizata problema sinuciderii Madalinei Manole, pe care Bunul Dumnezeu sa o ierte pentru gestul necugetat, nu o judecam noi caci unul este Judecatorul, Mantuitorul nostru Iisu Hristos, si eu ca si multi altii am ramasa uimit la auzirea cumplitei vesti, caci a fost solista pe care am indragit-o pe cand eram mic, ea avand un timbru vocal excelent si un talent pe care foarte rar il mai gasesti la asa-zisele soliste "vedete" din lumea contemporana, astfel, am hotarat sa postez cateva raspunsuri legate de problema sinuciderii.

Sinuciderea este curmarea vieţii proprii. Animalele nu se pot sinucide deoarece ele nu sunt conştiente misiunea faţă de trupul în care trăiesc şi de rostul lor în această lume şi în viata viitoare. Sinuciderea este cel mai mare păcat fată de sine, căci prin ea omul îşi închide definitiv calea spre pocăinţă. Sinucigaşul dă dovadă de necredinţă sau o credinţă bolnavă (Judecători 9, 54 - 57 – sinuciderea lui Abimelec; 1 Regi 31, 4- 6 – sinuciderea lui Saul; Matei 27, 5 şi Fapte 1, 18 – sinuciderea lui Iuda); păcătuieşte contra trupului său care este biserica Duhului Sfânt (1 Corinteni 6,19; Romani 14, 8-12), şi deci nu mai are iertare nici în lumea aceasta, şi nici în cea viitoare. De aceea, sinucigaşului nu i se mai poate face nici un fel de slujbă şi nici nu se îngroapă în cimitir cu cei credincioşi.

Problema înmormântării sinucigaşilor s-a mai luat în discuţie de-a lungul timpului. În această privinţă, Biserica Ortodoxă are un punct de vedere bine precizat. Dacă în privinţa incinerării Biserica nu are un canon expres care să interzică acest lucru, faptul se datorează apariţiei sau, mai bine-zis, introducerii acestei practici în viaţa Bisericii mult mai târziu, adică după încheierea colecţiei oficiale canonice a Bisericii Ortodoxe. După cum se ştie, incinerarea a început să pătrundă în Biserica creştină abia din secolul al XVIII-lea, adică după Revoluţia franceză din 1789. În schimb, pentru sinucigaşi există un canon, din seria celor ale Sfinţilor Părinţi, care interzice oficierea slujbei înmormântării şi a oricărui fel de slujbă de pomenire pentru aceştia. Este vorba de canonul 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei, care opreşte a se aduce jertfă, adică a face pomenire cu Liturghie, pentru sinucigaşi. Canonul este de altfel un răspuns la o întrebare care i-a fost adresată Sfântului Părinte:

"Întrebare: Dacă cineva fiind ieşit din minte, se sinucide, sau se aruncă în prăpastie, se poate face Liturghie pentru el sau nu?

Răspuns: Cu privire la sinucigaşi clericii trebuie să se lămurească dacă s-a sinucis fiind cu adevărat ieşit din minţi (adică nu a avut intenţia, sau întâmplarea l-a dus la moarte). Rudele celui sinucis, mint şi spun că era ieşit din minţi, ca să se obţină pomenirea lui la rugăciune. Însă uneori sinucigaşii fac aceasta din pricina persecuţiei oamenilor sau Ia necaz mare, dar nici astfel nu trebuie să se pomenească, căci îşi este sinucigaş. Deci clericul trebuie să cerceteze cu băgare de seamă ca să nu cadă sub osândă (aruncă mărgăritarele înaintea porcilor; Matei 7,7)." (Nicodim Miloş, Canoanele Bisericii Ortodoxe, însoţite de comentarii, voI. II, partea a II-a, Arad, 1936, p. 154-155).

Pe baza acestui canon, vechile pravile au interzis să se facă slujba înmormântării şi cele de pomenire pentru sinucigaşi.

În Pravila de la Govora din anul 1640, se spune: "Cine se va ucide singur de bună voie, acestuia să nu i se cânte nici să i se facă pomenirea lui niciodată, iar de va cădea fără voia lui, şi va muri, acestuia să i se cânte şi să i se facă pomeniri." (glava 40)

"Orice om de voia lui de se va arunca pe sine dintr-un loc înalt jos şi va muri, sau într-o apă, sau dintr-o piatră, sau se va junghia pe sine însuşi, sau în orice fel de moarte, sau cu o funie se va spânzura; unul ca acela să nu se îngroape ca creştin, nici să-l prohodească, ci să-l lepede pe dânsul ca pe un spurcat. Iar de va fi făcut aceasta pentru Dumnezeu să nu se cruţe, fiindcă nişte bunătăţi ca acelea şi fel de moarte n-a învăţat Dumnezeu pe nimenea. Iar de-i va fi făcut lui altcineva aceasta, pe acela să-l cânte şi să-l îngroape şi pomeniri să-i facă ca şi la tot creştinul". (glava 143)

Pe baza acestor dispoziţii canonice şi legale s-a încetăţenit practica bisericească conform căreia sinucigaşilor să nu li se săvârşească slujba înmormântării ca şi cele ale soroace lor de pomenire. În cazul în care cineva s-a sinucis, preotul merge doar la groapă, care de obicei se sapă într-o margine a cimitirului, nu la rând cu ceilalţi parohieni, şi aici săvârşeşte doar un trisaghion (cântă „Sfinte Dumnezeule” de 3 ori). Această practică se aplică în toată Biserica noastră şi asupra ei Sfântul Sinod nu a mai luat vreo hotărâre, având la bază o dispoziţie canonică, dar din păcate ea nu este menţionată în Panihidă sau Molitfelnice ori Agheasmatare (Panihida, Molitfelnicul şi Agheasmatarul sunt cărţile care cuprind slujba înmormântării).

Unii sunt de părere că s-ar putea face o slujbă sumară cu aprobarea episcopului, numai la mormânt, fără a fi dus în biserică, celor sinucigaşi a căror moarte ar avea motive de îngăduinţă, cu condiţia, ca preotul să nu facă necrologul (slujba de înmormântare), ci numai să vorbească de păcatul sinuciderii cu scop moral şi pastoral („Mai bună este moartea decât viaţa amară sau decât boala necontenită” - Sirah 30,17; vezi şi Filipeni 1, 21-30).

În ceea ce priveşte însă aplicarea practicii de a nu se face slujba înmormântării celor sinucişi, trebuie să observăm că sunt două feluri de situaţii pe care preotul trebuie să le cunoască şi anume: sinuciderea cu bună ştiinţă sau cu mintea întreagă şi sinuciderea alienaţilor mintali, despre care şi canonul menţionat, 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei, face pomenire şi distincţie. De altfel şi manualele de Liturgică fac această diferenţiere, pe când Molitfelnicele şi Agheasmatarele sau Panihida nu amintesc de nici una din ele şi nici despre vreo interdicţie pentru săvârşirea înmormântării sinucigaşilor.

În completarea acestui canon, Pravila de la Târgovişte sau Îndreptarea Legii din anul 1652 se spune: "Sinucigaşul de bună voie nu trebuie să fie slujit sau pomenit la vreo slujbă, căci şi-a dat sufletul satanei ca şi luda Iscarioteanul. Cel ce s-a sinucis fiind bolnav şi ieşit din minţi poate fi slujit. Sinucigaşul care s-a omorât din împuţinarea sufletului, adică din frica de oameni, sau de persecuţii, sau de boală care nu i-a atins mintea, acela nu poate fi pomenit." (cap. 250) Când avem cazuri de sinucidere cu bună ştiinţă sau în integritatea facultăţilor mintale, atunci ne conformăm întru totul practicii îndătinate în Biserica Ortodoxă de a nu acorda asistenţă religioasă celor din această categorie. Aceasta, pentru că o asemenea faptă, de a-şi lua singur viaţa, presupune o atitudine potrivnică lui Dumnezeu, necredinţă sau ateism şi dispreţ faţă de credinţă şi rânduielile bisericeşti. Sinucigaşul se substituie lui Dumnezeu care este singurul Stăpân al vieţii oamenilor, Cel Care ne dă viaţa şi Cel Care ne-o ia atunci când EI socoteşte. Chiar dacă uneori suferinţa, mizeriile, bolile şi atitudinile ostile ale semenilor ating cote de nesuportat, nu avem voie să ne luăm viaţa pe care nu ne-am dat-o noi, păcatul deznădejdii fiind unul din cele mai grave pe care le săvârşim, păcat împotriva Duhului Sfânt şi fără de iertare. "Cine pierde nădejdea în mila lui Dumnezeu, zice Fericitul Augustin, îl necinsteşte la fel cu cel ce se îndoieşte de existenţa Lui". "Iuda a jignit pe Domnul mai puţin vânzându-L, decât îndoindu-se de bunătatea Lui; el a pierdut nu atât din pricina nelegiuirii sale, cât din pricina deznădejdii sale", zice Fericitul leronim. Iată de ce celor care se sinucid, din necredinţă sau deznădejde, nu li se săvârşeşte slujba înmormântării. Cum însă această categorie este foarte redusă şi datorită în general instinctului de conservare, chiar şi necredincioşii sau deznădăjduiţii îşi iau cu greu viaţa şi rămâne să credem că majoritatea sinucigaşilor fac acest gest necugetat tocmai fiindcă nu sunt în deplinătatea facultăţilor mintale. Pentru aceştia, canonul menţionat ca şi manualele de Liturgică Iasă a se înţelege că trebuie să avem altă atitudine. Mai întâi, canonul ne îndeamnă la o cercetare a cazurilor în speţă spre a-i deosebi de sinucigaşii de bunăvoie sau cu ştiinţă. Aşa cum se proceda odinioară, la cercetările care se fac de către organele de procuratură şi cele medicale, ar trebui să participe şi păstorul sufletesc al enoriaşilor. Dacă se constată că sinuciderea a avut loc ca urmare a tulburărilor minţii, deci cel în cauză nu a fost în deplinătatea facultăţilor mintale, cum se întâmplă în marea majoritate a cazurilor, socotim că în asemenea situaţii preotul poate săvârşi înmormântarea după rânduiala obişnuită, dar cu mult mai multă sobrietate şi temperanţă, ca un fel de pogorământ. În caz contrar, când argumentele pledează pentru o sinucidere cu bună ştiinţă şi cu mintea întreagă, preotul poate şi trebuie să refuze săvârşirea înmormântării. Cum însă până în prezent, nu avem o hotărâre expresă a Sfântului Sinod privitoare la aceste două situaţii şi dacă în cazul al doilea este îngăduită înmormântarea sinucigaşilor, pentru a nu greşi, calea cea mai bună de urmat este aceea de a cere sfatul şi binecuvântarea ierarhului locului, cu documentaţie bine argumentată.

un nou inceput"La inceput a fost Cuvantul"

Iubiti crestini, iata caci cu ajutorul lui Dumnezeu, am inceput postarea pe acest blog, care sper eu ca ne va fi de folos tuturora, in incercarea de a ne atinge scopul ultim pentru care am fost creati, si anume, manturiea sufletelor noastre . Aici se vor posta diferite intrebari si raspunsuri la probleme contemporane , referitoare la Dumnezeu, credinta, stiinta, astro-fizica, geneza, evolutionism, creationism, si altele, intrebari care-i macina pe tinerii din ziua de astazi, si sper ca totodata, cu ajutorul lui Dumnezeu , vom gasi raspunsuri elocvente, si luminadu-ne Dumnezeu mintea , vom intelege care este adevarul, si vom ajunge cu totii la marturisirea aceleeasi credinte drepmaritoare crestin-ortodoxa, cea una al carui cap este Unul, Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Care este Calea, Adevarul si Viata! Doamne ajuta!